Născut în 1934 în Bucureşti, într-o familie de boieri, Matei Călinescu a avut numai probleme în epoca de dictaturii proletariatului. Provenea direct din nobila familie a patriotului român Dimitrie Bolintineanu şi din cea a boierului oltean Ştefan Vulcănescu. „Originea nesănătoasă” l-a marcat în anii şcolii, Călinescu făcând liceul la Bucureşti, perioadă din care datează şi începuturile prieteniei sale cu Ion Vianu. În 1958, la un an după ce şi-a obţinut diploma în limbă engleză la Universitatea din Bucureşti, debuta publicistic în „Gazeta literară”, ulterior impunându-se la „Viaţa românească” drept cronicar şi eseist. Din 1960 a devenit asistent, apoi lector al lui Tudor Vianu la catedra de literatură universală şi comparată a Facultăţii de Litere.
A scris o lucrare remarcabilă şi de referinţă în 1964: „Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu. Semnificaţii şi direcţii ale etosului eminescian”. Un an mai târziu a venit rândul “Aspectelor literare”, urmate, în 1967, de “Eseuri critice”, apoi de încă o rundă de eseuri. A acoperit şi clasicismul european, şi “Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă”. “Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” a fost ultima carte publicată în România. Beneficiind de o bursă Fulbright, a părăsit ţara în anul 1973, cu ajutorul şi la recomandarea lui Tudor Vianu. Contribuise decisiv la impunerea ca poet a lui Nichita Stănescu prin articolele scrise în “Gazeta literară”. Devenit profesor la Indiana University, unde s-a integrat rapid în universul cunoaşterii lingvistice, mai ales datorită învăţăturii dobândite de la ilustrul său coleg şi profesor, a condus catedra de literatură comparată. A scris lucrări de mare erudiţie, apreciate în toată lumea. În “Five Faces of Modernity” dezvolta o teorie personală privind postmodernismul. În 1988, îşi desăvârşeşte opera legată de postmodernism, împreună cu un alt teoretician foarte cunoscut, D.W. Fokkema, în “Exploring Postmodernism”. Ultimii ani de viaţă i-au adus şi recunoaşterea în ţara natală. Datorită lui Silviu Lupescu au apărut mai mult de cinci volume, semnate de Matei Călinescu (vezi mai jos).
Matei Călinescu a studiat profund viaţa şi opera lui Eugen Ionescu. În monografia “Eugene Ionesco: teme identitare şi existenţiale”, care nu a apărut niciodată, a remarcat conştiinţa identităţii culturale a dramaturgului, pe care acesta o dosea. Cartea nu a fost scrisă dintr-odată. A existat întâi o variantă (cu un mai redus număr de pagini) concepută pentru colecţia “Les Roumains de Paris” şi tradusă în franceză de Simona Modreanu, axată aproape exclusiv pe problema conştiinţei identităţii culturale a lui Eugen Ionescu. A fost o monografie pentru colecţia “Les Roumains de Paris”, cu caracter de dossier impecabil alcătuită. Ea are ceva din seriozitatea, profesionalismul şi eleganţa filmelor documentare realizate de BBC.
În 1990, spera la reîntoarcerea Regelui Mihai pe tron. A fost şocat de mineriade. Legătura cu România nu s-a dizolvat însă peste ocean, eseistul recunoscându-i Martei Petreu că, „în măsura în care identitatea e determinată lingvistic, n-am încetat niciodată să fiu român, chiar şi atunci când mi s-a părut că a fi român e o ruşine şi o pedeapsă, chiar şi atunci când am detestat nu numai comunismul românesc, atât de grotesc şi de primitiv, dar şi România ca atare, «România eternă», periferia periferiilor, blestemată geografic şi istoric să fie mereu la margine”.
Până la pensionare, a rămas profesor de literatură comparată şi studii vest-europene la Universitatea din Bloomington, fiind şef de departament între 1996 şi 1998. Până în 1994, la prima revenire în ţară, a avut o activitate academică foarte bogată în străinătate: pe lângă postul de la Universitatea din Bloomington, a mai fost codirector al Conferinţei Internaţionale „Persuasion et violence” din Geneva (1980), membru al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, visiting profesor la Universitatea din Chicago în 1988, bursier al National Endowment for the Humanities (1991) şi al Centrului Woodrow Wilson din Washington, alături de Vladimir Tismăneanu.
Revenit în ţară în 2003, după moartea fiului său, care i-a inspirat volumul „Portretul lui M”, Călinescu a petrecut tot mai mult timp în România. Autorul spunea după lansarea cărţii: “Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În acele zile n-am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urma să se risipească inevitabil în târziul ceţos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, inseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum continua să fie pentru mine, un dar.”
Într-un interviu acordat lui Ovidiu Şimonca în 2005, eseistul spunea că nu îi e teamă de moarte şi crede în miracolul vieţii. „Pe coperta volumului «Tu: elegii şi invenţii» am pus aceste versuri: «Zădărnicia miracolului vieţii este ea însăşi un miracol / Ea ne dă cel mai profund motiv de a trăi»”, declara Călinescu la 71 de ani.
