Radu Beligan: “Confesiuni de o viaţă”

La 90 de ani, unul dintre marii actori români, Radu Beligan, a mărturisit aseară pe scena Sălii Palatului despre viaţa sa care reprezintă jumătate din istoria teatrului românesc. “”Note de insomniac“, o colecţie de evocări, adunate într-un volum cu tiraj limitat, îl prezintă ca pe un personaj care nu numai că ştie să prezinte bine povestea, ci chiar face povestea. Atât de tonic şi fără trivialitatea adjectivală a marilor corifei de azi ai ecranului, actorul ne-a prezentat modest trecerea sa prin lume şi viaţă. L-a cunoscut pe Dali, pe Eugen Ionescu, pe Eftimiu şi a fost coleg cu tot ce a avut mai bun teatrul românesc. Nici o urmă de emfază, nici un rid de ciudă, nici epitet hazardat. Totul e firesc în opera unui om care se confundă cu jumătate din etatea teatrului românesc. Într-o vizită în Spania, avea să mărturisească, aflase cum Cristofor Columb, cel care a a adus atâtea bogăţii împărăţilor iberici, s-a sfârşit în inchisoare pentru datorii. Poate şi de aceea, Radu Beligan nu a acumulat averi, nu s-a dezis ca alţii de Ceauşescu, a adunat doar munţi de bunătate, pentru a răspîndi azi binele, în fiecare zi, celor mulţi şi neajutoraţi.
„Prin 1950, eram la o masă cu Şerban Cioculescu, Ion Barbu şi Ion Iancovescu, în braseria de la Athénée Palace. Uşa se deschide brusc şi un june gazetar de la «Scânteia» se îndreaptă spre noi, debordând de entuziasm: «Aţi auzit? În curând, în Uniunea Sovietică pâinea va fi gratis!». Da, dar cu ce preţ… a replicat trist Iancovescu. Calamburul ăsta l-a costat câteva luni de puşcărie“, mărturiseşte în scris Radu Beligan.
Actorul a iubit teatrului mai mult ca orice. A mai urcat o dată ieri pe scenă pentru a mai face o reverenţă marelui său stăpân din spatele reflectoarelor. Publicul i-a dat onorul.
A mărturisit ingenuu că starea cea mai comfortabilă pe care o are e cea de elev, ascultător şi de grabă acasă. N-a făcut abuzuri, n-a participat la sindrofii. A fost o minte ageră, în stare să asculte, pentru a avea ce povesti umanităţii. Radu Beligan este azi nu numai o lecţie de iubire, ci un model de admirat.
De la balada chiriaşului trecător, până la marile roluri, Radu Beligan a rămas aceiaşi instituţie de ţinută. Cu vivacitate, efervescenţă şi grandilocventă şi-a jucat rolul până la sfârşit. Când luminile rampei s-au stins, pe scenă au urcat în acordurile lui “My way” toate umbrele marelui teatru dispărut.
“Există succese care pot fi o lespede de mormânt”, îmi răsună şi acum în minte vorbele sale pline de învăţăminte.