Gabriel Andreescu despre forma de rezistenţă prin yoga

Reprimarea mişcării yoga în anii ‘80
Gabriel Andreescu
Polirom, 2008
Preţ: 24,95

Cine doreşte să se elibereze de preconcepţiile comuniste,trebuie să citească “Reprimarea mişcării yoga in anii ’80“, cartea lui Gabriel Andreescu. Nu e numai pentru iniţiaţi, e o scriere care ne vindecă, ne provoacă să răscolim amintiri şi, de ce nu, să ne cunoaştem istoria pentru a nu o mai repeta niciodată. Istoria aşa-numitelor “grupări anarhice pe linia Meditaţiei Transcendentale” e plină de orori. Stai şi te întrebi cum a fost posibil. Dacă reuşeşte ceva Gabriel Andreescu e să limpezească apele tulburi din vremurile unui holocaust, supravieţuit cu nepăsare de majoritatea ignorantă ce-şi ducea veacul între serviciul şi casă. Un strigăt de revoltă răzbate dintre rândurile frumos caligrafiate ale autorului. Anchete, persecuţii, torturi, doar pentru că n-au vrut să renunţe la credinţele lor, iată măreţia unui grup ce nu a făcut valuri, şi-a consumat în anonimat disperarea. Dacă mai e cineva în dubiu că regimul comunist nu a fost unul criminal, să citească “Reprimarea…” şi să judece apoi cu propria minte. Gabriel Andreescu a mai adus o probă (a câta, oare?) pentru un proces al comunismului care nu se lasă pornit. “Pe baptisti i-am rezolvat, pe penticostali i-am terminat într-o săptămână, dar cu voi avem probleme, pe toţi i-am terminat, numai cu voi avem de lucru serios”, avea să zică un securist, citat în lucrare. Aceşti oameni nu s-au predat.Este poate singurul exemplu de rezistenţă colectivă îndelungată din timpul regimului Ceauşescu, despre care nu s-a scris. Gabriel Andreescu, mulţumiri.

După aproape două decenii, la Bucureşti a fost posibilă organizarea unui congres Yoga. Mens sana in corpore sano, doar yoga ştie mai bine dictonul latin.

România literară -premii de debut

Svetlana Cârstean, Oana Soare şi Simona Şora sunt câştigătoarele premiilor revistei “România Literară” pe 2008, în urma jurizării a şase cărţi de debut, alese din domeniile roman, poezie, până la critica literară. Festivitatea de decernare a Premiilor a avut loc miercuri, 20 mai 2009, la Clubul Prometheus.

Premiile, in valoare de 1.000 RON fiecare, acordate cu sprijinul Fundaţiei ANONIMVL, au fost decernate de către juriul format din Nicolae Manolescu – preşedinte, Ioana Pârvulescu, Adriana Bittel, Gabriel Dimisianu şi Alex Ştefănescu.

Svetlana Cârstean a obţinut acest premiu pentru volumul “Floarea de menghină“, iar Simona Şora a fost premiată pentru volumul “Regăsirea intimităţii“. Ambele volume au apărut la Editura Cartea Românească, în anul 2008. Oana Soare a primit premiul pentru volumul “Petru Dumitriu & Petru Dumitriu”, apărut la Editura Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă.

Despre “Furia,” cartea lui Ghilezan, pe gsptv

“Furia” este o melodramă neobişnuită. Dragostea dintre un suporter şi echipa sa favorită: “Poli” Timişoara. Dacă el e fidel, ea îl înşeală mereu. Ba este prinsă în ofsaid, ba lipseşte din casa fotbalului, pentru a reveni când iubitul său nu se mai aşteaptă.

viewVideo1.php?video_id=18828

Marius Ghilezan a construit melodrama “Furia” ca pe un bildungsroman, în care construcţia personajului principal, Cosmin Sfăt, este realizată sub influenţa experienţelor concrete ale autorului. Acţiunea romanului începe pe undeva pe la sfârşitul anilor ‘68 când zice eroul cărţii: “Eram un mocos când fadăru m-a dus întâia oară la fotbal. Iar de microbul luat nu mai scapi toată viaţa. Vine odată cu vărsatul de vânt. Asta nu ştiam atunci. Inconştienţa tatei a durat şi a lăsat urme. De aici mi s-au tras multe: zgârciuri la inimă, atroză şi sânge violet. Victoriile au urcat la cap. Eşecurile au coborât la stomac. Furia m-a costat. Dar a meritat”. Din acea zi de 11 august 1964, viaţa personajului curge într-un mariaj plin de peripeţii. Poli este când de moravuri uşoare, tăvălindu-se prin  arenele ligii a doua, când o prea frumoasă ce se bate cu galacticii. O ancoră scriitoricească reuşită e legătura eroului Sfăt cu bunicul său, un iniţiat al marii lumi uitate. Dacă suporterul se dezvăluie total cititorului, iubirile şi angoasele, trăirile şi dramele, fuga şi ascunzişul, fiind toate povestite cu talent cititorului, nu acelaşi lucru se întâmplă cu viaţa misterioasă a lui Moş Todor, “un belfer cusurgiu care şi-a trăit viaţa şi şi-a mâncat mălaiul”. După moartea bătrânului, Cosmin, copil fiind, încearcă să desluşească misterele bunicului, şutind un ceaslov care ascundea, avea să afle mai târziu, date şi chei ale succesului de odinioară ale Ripensiei, echipa celestă a Banatului interbelic, ce bătea la pas marile team-uri ale Europei. De abia la adolescenţă, descoperind ascunzişurile şi tainele lui Moş Todor, şi-a dat seama că bunicul său făcea parte dintr-o structură pan-europeană a înţelepţilor lumii fotbalistice de la început de secol XX.

Scrisă într-un stil alert, viaţa suporterului din comunism e plină de peripeţii. De la victorii istorice, la înfrângeri dezastruoase, personajul ne plimbă prin atmosfera obsedantului deceniu opt şi nouă, “coada la portocale,” descriind perfect privaţiunile din acea perioadă.

Antrenat este momentul descrierii unei zile de glorie a fotbalului timişoarean, prin octombrie 1987. Personajul principal era unul dintre şefii galeriei alb-violete. Venea Dinamo, “echipa departamentală a securităţii”, neînvinsă la Timişoara. Atunci era antrenată de Mircea Lucescu. Peste 40.000 de oameni fac să răbufnească vulcanul de ură contra regimului comunist. Cosmin Sfăt pregăteşte revoluţia, dar este turnat la securitate. Meciul este filmat ca într-un scenariu de film. În ciuda arbitrajului părtinitor, Poli bate campioana, dar îşi semnează condamnarea la retrogradarea, dictată de corifeii regimului comunist. După bătăile securităţii, se hotărăşte să treacă frontiera. Reuşuşte, dar este prins. revenit în ţară, colindă iar stadioanele. Patima îl răscoleşte şi-l ţine deoparte de mizeriile vieţii din comunism.

Pleacă într-un târziu în Occident şi doar norocul şi simbolurile păstrate peste ani de la bunicul îl ajută să pătrundă în marile academii ale fotbalului. Cunoaşte personaje celebre, i se oferă joburi bine plătite, femeile vor să-l aşeze la casa lui, dar el nu poate uita marea iubire. Se întoarce acasă, la ceea ce ştie el mai bine: “să colinde ţara cu iubirea lui de-o viaţă”. Pune în aplicare un proiect de management sportiv. Dar moare subit, iar locul său în tribună este luat de altul care cumpără “Policardul” dintr-un ziar de mică publicitate.

Radu Paraschivescu:”Marius Ghilezan a crescut în furia galeriei şi a supt lapte violet. Şi-a trăit smintelile, iubirile şi decepţiile mestecând printre lacrimi pasiunea pentru „Poli“ Timişoara. A pus pe hârtie ceea ce a trăit lângă vestiar sau pe gradene, nepreocupat de regizarea unui testament fotbalistic. A vrut doar să picteze o frescă pe care ghiceşti figuri luminoase şi activişti marunţi, izbânzi incredibile şi eşecuri care se cicatrizează anevoie. Rezultatul e viu, fluid şi persuasiv. Furia este un galop pătimaş prin memorie şi totodată un prilej de retrăire a multor momente speciale. Căci din paginile ei răsar vedete locale, dar şi semizei de la Real Madrid, eroi de o noapte, dar şi panglicari năimiţi, gesturi teribile, dar şi cedări amuţitoare”.

“22″, după 20 de ani

Începutul unei aventuri intelectuale civice a ajuns la maturitate. În urmă cu 20 de ani, spiritele luminoase ale inteligenţei româneşti din Grupul pentru Dialog Social au semnat primele articole în revista “22”, un altfel de jurnal al existenţei, o înviere din moartea totalitară. În paginile prestigioasei publicaţii au semnat Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Adameşteanu, Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici şi mulţi alţii. Au trecut două decenii de foc. De la desantul minerilor şi până în ziua de azi, „22”şi-a menţinut pasienţele cu publicul său. Nu a îngenuncheat, nu s-a predat nici unui mogul, nu a abdicat de la misiunea sa.

Înţelepţii iniţiatori au mai îmbătrânit, dar revista a rămas la fel de vie. Penele critice ale noilor veniţi, consecvenţa Rodicăi Palade, conservatorismul lui Armand Goşu, înverşunarea Andreei Pora, supleţea stilului impus de noua generaţie au făcut din “22” un tablou de artă, o pictogramă care încă mai impresionează mii de oameni. Să ţii ritmul, să-ţi menţii clarviziunea, să rămâi doar sub patronajul ideilor tale, iată măreţia.
La mulţi ani, revista “22”.

Cum se scrie un roman?

Tehnicile de bază ale scrierii unui roman sunt simple (Andrea Rains Waggener):
1. Ideea de bază. Originală şi şocantă.
2. Întrebări
3. Conflictul.
4. Tema de bază
5. Complotul.
6. Construcţia personajelor.
8. Schiţa acţiunii. Unde, cum, ce, de ce, când?
7. Cercetarea.
8. Ritmul.
9. Scrierea sinopsisului.
10. Depunerea manuscrisului.

Adevăratele poveşti pot fi şi pe bloguri

Rar am întâlnit pe bloguri povestiri bine scrise. Nu că i-aş da dreptate lui Manolescu, cel care aprecia că scrierile de pe paginile de net n-ar fi literatură, dar formula de adresare directă, folosită de mulţi bloggeri, n-ar putea consititui pagini de cărţi. Vânturându-mă pe net, un ciripit m-a aruncat direct în pagina lui Florin Puşcaş. Povestiri simple, scriere uşoară, fără exces de metafore, personaje puternice sunt acele reprezentări, ce-l recomandă pe autor, ca pe un tânăr înzestrat cu talent, despre care sigur vom mai auzi.
Povestea lui Terrix e galopantă. Un extraterestru printre extratereştrii. Un SF plin de miez şi de adrenalină. O scenă parcă decupată dintr-un film, în doar două mii de semne. Terrix nu e ca toţi ceilalţi, e diferit, nu e verde şi nici nu are şase degete. La vârsta majoratului cosmic, 70 de ani, află şi el despre originea sa. Vine de pe Terra, o planetă prea îndepărtată. E trist când i se prezintă identitatea, dar înaripat cu idealul întoarcerii, niciodată realizat. Alegoria bloggerului Puşcaş e plină de miez. Mitul eternei reîntoarceri nu a fost descoperit cum se crede de Mircea Eliade. E vechi de când e lumea, dar istoricul religiilor i-a dat dimensiuni filosofice mult mai optimiste decât nihilistul timpurilor moderne Nietzsche. Ce e captivat în povestea lui Puşcaş, care merită citită, e că ne lasă în final nedumeriţi. Personajul se întoarce sau moare de supărare? Aici licenţa scriitoricească îl recomandă pe autor.
Rar mi-a fost dat să simt plăcerea scrisului, să admir un limbaj filtrat şi o desfăşurare epică atât de consistentă. Ctind blogul lui Puşcaş mi-am amintit de vorbele lui George Bernard Shaw, scriitorul care într-una dintre epistolele sale către un amic, îi scrie vreo cinci pagini: “Iartă-mă, dragă prietene, că nu am avut timp să fiu mai scurt”.

“Dans în jurul focului” este o altă povestire bine scrisă. Te duce, pe tine cititorule, direct în lumea de basm a fetiţei cu chibrituri.
Rar mi-a fost dat să remarc atâta esenţă pură într-o chibzuită ofertă de cuvinte.

Mai e nevoie de nobleţea spiritului?

Scrisă cu aşa o eleganţă, erudiţie şi elocinţă, cartea gânditorului olandez Rob Riemen nu poate fi decât o scriere de referinţă în istoriei ideilor. În “Nobleţea spiritului – un ideal uitat”clarifică simplu dihotomia identităţii omului modern. Relativismului lumii de azi, în care aproape că nu se mai face distincţie clară între Bine şi Rău, îi oferă o alternativă simplă: întoarcerea la valorile umanismului care sunt universale. Când viciile şi virtuţile călătoresc la vagoane de clasă, înţeleptul pribeag ia la pas umanitatea pentru a-i spune simplu cum să revină la principiile morale. Gândirea lui se bazează pe un argument simplu: o viaţă care nu e trăită în demnitate şi în care nu se caută Adevărul în pietate nu merită trăită.

Compus ca un poem liric antic, într-o formă în care greu găseşti povestitorul, odiseea spiritului trece de la Platon, Socrate până în zilele moderne, cu o sfinţenie a scrisului din care rămâne paradisiac idea, nu autorul. Cu o efuziune iniţiatică, Riemen istoriseşte şi evocă precum un Psalm nevoia omului de a căuta Adevărul.
Simplitatea relatărilor, sinceritatea autorului, profunzimea gândurilor conving cititorii de robusteţea morală a unui înţelept care, înainte de a se pune în lumină pe sine, luminează o cale justă pentru societatea modernă.
Cât de fin este autorul se poate înţelege din primele pagini ale cărţii. La New York îşi planifică o cină cu Elisabeth Borgese. Sigur că numele nu vă spune nimic, aceasta fiind, nimeni alta, decât fiica lui Thomas Mann. Distinsa doamnă îi cere permisiunea de a-l invita la River Plate şi pe prietenul ei, Joe, “un pianist strălucit.” Cu o gentileţe demnă de un mare caracter, nu tulbură taina prieteniei profunde dintre cei doi, doar ne sugerează ceva. Omul, îmbrăcat modest şi cu o figură ursuză, intră greu în consonanţă cu olandezul, dar în cele din urmă îi destănuie că nimic în lume nu e ca “nobleţea spiritului.” Se despart nu înainte de a primi confirmarea că ideea va fi cuprinsă într-o partitură. Întors în Europa, cu o meticulozutate nemţească, Riemen caută prin istorie fragmente care să susţină în scris muzicalitatea promisă.
“Adevărul ne face liberi pentru că are putere asupra noastră”, avea să spună, fiind inspirat din Goethe şi Thomas Mann. Cu multe secole înainte, geniul din Weimar afirma că: “civilizaţia este un permanent exerciţiu al respectului.” De unde şi completarea: respect faţă de divim, faţă de pământ, faţă de semenii noştri.
Când să termine de cules dialogurile imaginare despre aristocraţia spiritului, de o naturaleţe debordantă, dintre Socrate şi discipolii săi, Mann şi prietenii, Goethe şi societatea, contrastând cu nihilismul lui Nietzsche cuprins într-un monolog, află că pianistul din New York şi-a încheiat socotelile cu viaţa, distrugând înaintea morţii întreaga operă. Deznădăjduit de lipsa de finalitate a proiectului, pune – la îndemnul lui Elisabeth – nestematele culese într-o colecţie de o preţuozitate rară.

De ce să cumperi o carte care “n-are momentan titlu”?

Mihnea Rudoiu
N-are momentan titlu
Editura Curtea veche 2009
341 de pagini
Preţ: 29 lei
Cu J.D. Salinger, scriitorul Mihnea Rudoiu are în comun limbajul şi sexul personajului principal. Dacă americanul nu avea voie să publice acum jumătate de secol, cartea românului nu are voie să nu stârnească atenţia. Măcar, prin originalitatea coperţii. “N-are momentan titlu” e o pictogramă pixellată a realităţii generaţiei messenger, fără Photoshop sau alte acuareli.
“De veghe în lanul de secară” este o naraţiune la persoana I care povesteşte despre eşecurile adolescentului Holden Caulfiel, într-un mod trivial. Dacă tânărul lui Salinger este exmatriculat pentru că pică la patru materii, Ralph Thomason, din “N-are momentan titlu” a lui Rudoiu, este un tocilar. Ce au în comun cei doi? Aceiaşi limbă a străzii şi căutarea perfecţiunii.

De ce să cumperi o carte care nu are momentan titlu? Cum de a acceptat editura Curtea veche aşa un manuscris?
Confuz, dar provocat de copertă, m-a prins rapid subiectul. Adolescentul din Phyenhy (ingenioasă scriere a oraşelor româneşti), pe lângă platitudinile vieţii de şcolar, are şi trăiri circumstanţiale vârstei: masturbarea. Personajul principal nu e un filosof ca Liiceanu, înţeleptul care recunoştea în “Epistolar” că n-a practicat niciodată această acţiune juvenilă. “Dimineaţa… manevram pitpalacu’ cu mişcări de amator hotărât să treacă la profesionalism.” Descrierile seamănă cu cele ale lui Philip Roth, dar nu deranjează.
Scriitorul român nu impresionează atât de mult prin acţiuni spectaculoase, ele făcând parte din viaţa fiecăruia dintre noi, dar scrierea este delicioasă. A agăţa pe cineva pe net nu e un lucru ieşit din comun. Dar a te întâlni cu sora, e ceva mai deosebit. Prăjitura editorială din bucătăria lui Rudoiu poate fi servită la orice oră din zi sau din noapte. Efortul autorului de a “ridica haltere cu greutăţile argoului spre a-i întări muşchii trivialităţii” nu este pe placul multor cititori. E greu să fii un nou William S. Burroughs într-o lume a obscenităţii delirante ce face casting la oră de vârf şi de maximă audienţă. Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu prefer să citesc originalul, dacă vreau senzaţii tari.
Revenind la volumul care “n-are momentan titlu,” Mihnea Rudoiu, aflat la vârsta de 30 de ani la o a treia apariţie editorială, ne convinge că este înzestrat cu mult talent. Delicioasă este rugăciunea adolescentului Thomason: “…eu sunt mic, Tu fă-mă mare…şi Cory (iubita) să nu mă mai calce pe nervi…şi nu ne lăsa să bâjbâim în întuneric, căci Tu eşti sursa vieţii, Doamne …şi să o sărut pe bune, ce naiba, că n-am curaj deloc…Te rog muuuult, Dumnezeule care eşti în ceruri… să înscriu multe goluri şi să-i învingem la zero pe cei de la blocurile albe…eu sunt slab, Tu fă-mă tare şi să-i pun mâna pe ţâţe CKrystyanei…căci în Tine, Hristoase, descoperim cine suntem şi pentru ce trăim.”
Cum am mai spus, argouri de tipul “lasă vrăjeala,” ”dă-o în spanac”, “femei gârlă” reduc din preţiozitatea discursului liric. Cartea, deşi “nu are momentan titlu,” impresionează prin suspansul acţiunilor prin care trece tânărul Ralph, mai ales ca militar. Plecat din “Phyenhy” şi ajuns ofiţer în Ministerul Apărării Naţionale, pe un parcurs ce trece prin Constantza şi Caransebesh, face fel de fel de trăznăi. Agaţă fete pe net, se joacă şi profită din plin de timpul liber. Stă însurat doar câteva luni. Comicul este unul balcanic.
Văzând că autorul este ofiţer al Armatei Române, volumul pare a fi un roman autobiografic. Dar nu cred că este. Prea mult şi-a batjocorit superiorii, cei învăţaţi în carieră cu locotenenţele şi cu aservirile inferiorilor. Dacă e aşa, înseamnă că pe lângă talent, autorul este înzestrat şi cu curaj.
Ca fir epic, cartea curge, cu mici inflexiuni şi deluviuni, din acelaşi loc: puşcăria, unde Ralph este aruncat din cauza unei agresiuni cu maşina asupra iubitului fostei soţii, şi se întoarce în finalul cărţii, tot de unde a plecat. Ciclicitatea istorisirii nu deranjează. Personajului, precum în viaţa reală, nu i se iartă legitima apărare, mai ales că se luptă cu cineva mai mare în rang.“Armata pe viaţă este schimbată cu puşcăria pe viaţă”. Cartea merită citită mai ales de vânătorii de adrenalină.
Mihnea Rudoiu a mai publicat: A toi, quando tu no estas (Humanitas, 2005), Micul Abelardy. Viaţa şi opera (Cartea Românească, 2008)

Cum părintele Potop rezolvă joburi în America

Brooklyn
Colm Tóibín
McClelland & Stewart
262 pages
$32.99

Irlandezul Colm Toibin surprinde din nou lumea literară prin noua sa carte “Brooklyn.” Personajul principal este – cum altfel- o tânără din insulă care are o viaţă sfâşâietoare. Din nou, o melodramă, specialitate Toibin. Citind, nici nu poţi clipi, spun recenzorii New York Times.

Brooklyn începe în oraşul irlandez Enniscorthy, Wexford, în 1951. Eilis Lacey (având o vârstă fragedă, undeva în jur de 20 de ani, autorul nu precizează câţi ani are) locuieşte împreună cu mama sa rămasă văduvă şi cu ştrengăreaţa sa soră, Rose, mai mare ca ea. Eillis studiază birotica, dar nu-şi poate găsi de muncă. Alţi trei fraţi, din aceleaşi motive, au plecat în Anglia. Singura care îşi câştigă o pâine este Rose. Eilis acceptă o slujbă la magazinul otrăvitoarei Kelly, fiind reticentă să-I spună surorii sale, cea care doreşte o muncă într-un oficiu pentru ea.

Mai târziu, Eilis este umilită la un dans de către fiul cârciumarului. Toibin insistă pe construcţia acestei scene, stabilind o încrengătură de relaţii mai încurcate ca “opoziţia din India.”
Într-una din zile, familia sa este vizitată de un preot, Părintele Flood (ce nume…Potop), care le spune că nu ar fi greu de găsit de muncă îm SUA pentru Eilis, în parohia sa din Brooklyn. Îşi dă repede seama de aranjamentul surorii sale care a pus la cale ceva.

Astfel, pleacă peste ocean. Îşi ia o cameră într-o pensiune de fete irlandeze şi i se oferă o slujbă într-un magazin al unui patron Italian, extreme de vesel, după episodul Kelly. “Brooklyn se schimbă,” Eilis spune. “Sosesc oameni noi, fie evrei, fie polonezi, fie irlandezi. Îi tratăm pe toţi la fel.” Fiind într-un cartier al oamenilor de culoare, magazinul lor vinde mai ales produse pentru acest public. Se întâlneşte cu un băiat italian. Iubirea lor romantică se opreşte brusc când ea ea trebuie să se întoarcă rapid la Enniscorthy, din cauza unor probleme de familie. Se pare că tot sora sa ii aranjează un iubit care îi oferă dragoste, loc de muncă, un statut social. Rămâne sau se întoarce în America?

Autorul reuşeşte cu delicateţe să intre în pielea personajului femenin care vrea sex, libertate şi muncă.
Omisiunea este virtututea principal a lui Tóibín. Cititorul nu poate să ştie dacă ea îşi ia la revedere când pleacă. Lasă suspansul, astfel încât să înţelegi orice între cele două lumi.

Brooklyn nu are caractere puritaniste sau drăceşti. Chiar şi Kelly este privită ca o copilă. Nu trebuie să ne placă un personaj sau altul, cartea ne provoacă. Singura piesă centrală este Eilis constrânsă să traiască mereu dublu.

Cartea se vinde foarte bine şi peste ocean. Toibin este o stea, o marcă, deja, a culturii irlandeze.

10 mai -”Zilele regelui”

Filip Florian
Zilele regelui
272 de pagini
Editura Polirom, 2008
Preţ:32,95
De 10 Mai gândurile se îndreaptă întotdeauna spre regalitate, spre acea “legătură a unui neam cu Dumnezeu”. “Când unui popor i se ia regele, această legatură dispare,” spunea Liiceanu. E bine ca măcar o dată pe an să ne amintim de ce am avut şi ce am pierdut.

Filip Florian în cartea “Zilele regelui” aduce prin scriitură un elogiu Monarhiei. Printr-un pitoresc al frazei şi o peisagistică multicoloră, cu o scriitură minuţios cizelată şi o fină ironie contemplativă, scriitorul ne trage direct în epoca “vremii în care râului Dâmboviţa i se pregăteau pe alte coli şi sub alte peniţe curgerea printr-o nouă albie, ca să nu mai inunde mahalalele.” Erau anii de început ai domniei lui Carol 1, cel care avea să pună temelie statului naţional modern. Din respect pentru statura cavalerului prusac ajuns pe tronul principatelor, autorul construieşte din dentistul său Joseph Strauss un personaj pitoresc. Dacă la înştiinţarea că-l va însoţi pe bunul său prieten, Carol, într-o călătorie, credea el, spre colonii, nu ştia unde e Bucureşciul, avea să-l descopere în voluptata sa, dar şi în înfundăturile nesfârşite, care urmau să fie reparate de eroul-civilizator. Povestea dinţarului cu pisic începe într-un bordel german şi se termină la Încoronarea regelui.
Preţiozitatea stilului, scriitura frumoasă, miezoasă, plină de saft, îi dă valoare şi suplineşte lipsa firului epic. Pentru cei care se aşteaptă la tensiune, la conflict, nu vor găsi în cartea lui Filip Florian decât o melodramă cu cheie. Nu înţeleg ce căuta motanul Siegfried şi epistolarul său în şadoul cu erzaţ. Nu prea i-a ieşit autorului partea de SF din scriitura cu ghiare pe postavul scaunelor. Probabil a urmărit impresionarea iubitoarelor de feline.
Herr Strauss se obişnuieşte – în cartea lui Florian – cu partitura locului, cu jocul paralelor şi al copeicilor. Avea să creadă că în principate “s-a pierdut noima banilor, ajungând să însemne recunoştinţă, loialitate, amor, afecţiune, prietenie şi milă, câte ceva din fiecare şi câte un strop din multe altele, ca într-o salată de sentimente şi noţiuni.”
Neamţul se românizează curând. Îşi ia o nevastă de-a locului, împreună zămislind un copil. Întâlnirile sale cu regele sunt tot mai rare. dar asta nu-l împiedică să-l apere pe fostul său prieten. Autorul sugerează existenţa unui bastard regal. Atât de fin ne comunică acest mic secret, încât nu demantelează ţesătura fină a textului. Păcat că Filip Florian, din respect prea mare pentru istorie, nu a creat scene de conflict. A aşezat Bucureşciul într-un nimb diafan de împăcare şi de aşezare într-o parcimonioasă construcţie arhitecturală pe baza regulilor nemţeşti. Ne-a suprins plăcut prin savoare şi naturaleţe. Stilul e al unui pictor de freşce coborât în lumea pestriţă. “Zilele regelui” e o tihnă a spiritului. Merită savurată. Nu doar citită.