“Zaira” lui Florescu a ieşit de sub tipar

Cătălin Dorian Florescu a lansat noua sa carte “Zaira” la Zürich, în germană.

“Zaira” este povestea unei cunoscute păpuşărese a anilor ‘60 din România care, din cauza regimului comunist, este nevoită să fugă în America. Peste ocean rămâne tot nefericită şi decide să se întoarcă în cele din urmă. Dragostea, bat-o vina!
Într-un format deja obişnuit al scrierilor despre exil, romancierul ne vorbeşte despre libertatea greu de câştigat pentru un dezrădăcinat. Pentru prima oară în romanele lui Cătălin Dorian Florescu apare ca personaj principal o femeie. Autorul reuşeşte, printr-o naraţiune sensibilă, să redea povestea unei femei care reuşeşte să-şi urmeze vocea inimii într-un secol al războiului şi violenţei.

“An adventurous, exciting story that grips you to the end. Zaira is an outstanding and beautiful account of the literary landscape that is Central Europe.’ - Die Presse

“Florescu has written a proud, exciting novel, richly bedecked with memories.” - Die Welt

Cătălin Dorian Florescu s-a născut în 1967 în Timişoara; a studiat psihologia în Zürich, unde locuieşte în
prezent. Romanul “Wunderzeit” fost ales de Fundaţia elveţiană Schiller drept Cartea anului în 2001; în 2003 scriitorul a primit premiul Anna Seghers.

Cine va scrie marele roman românesc?

“Nici literatura modernă, nici cea actuală nu au reuşit să producă marele roman capabil să ne propulseze în universalitate”, scrie Mircea Mihăieş, într-un comentariu din România literară. “Fără nava-amiral a unei cărţi decisive, e foarte greu să pătrunzi în lumea înaltă a literaturii. Dacă nu eşti o mare putere economică sau politică, singura şansă de a te impune e să propui lucrări cu adevărat excepţionale, în stare să scoată din amorţeală un public supra-expus noutăţilor de tot felul, inclusiv inovaţiilor tehnico-stilistice,” adaugă autorul.

Se cuvin simple comentarii.
1. Mircea Mihăieş face parte din generaţia textualismului ‘80-cist. Când la Paris se renuntase deja la scriitura bookisita, migăloasă, preţioasă, în România se făcea şcoală de să “‘ţesem frumos literatura.” Experimentul său cu “Femeia în roşu” ar fi fost un adevărat roman dacă se scăpa firul epic de nodurile în plus. Poate Adriana Babeţi să spună mai mult. Mircea Nedelciu nu mai e printre noi.
2. Tot în anii ‘80, la şcoala Manolescu se învăţa ideea de club. Cine nu făcea “literele” nu era băgat în seamă. Mai mult, distinsul profesor i-a învăţat cum să comenteze doar între ei şi să ignore pe ceilalţi.
3. Ce nu spune Mircea Mihăieş este că ICR-ul pe care-l conduce are un program de traduceri în străinătate pentru scriitorii români. Lăsând de o parte acuzele de “cumetrism,” distinsul profesor, vice al ICR, nu nu comunică tirajele mai mult decât confidenţiale ale operelor plătite din bani publici.
4. În România nu există o şcoală de “creative writing”
. Poate efortul bugetar n-ar fi prea mare pentru a aduce din străinătate astfel de profesionişti. Sigur va spune că scriitura nu e artă meşteşugărească, dar un început e totuşi un început.
5. Max Blecher a ţesut “Întâmplări din irealitatea imediată,” ca un roman adevărat, închis la toţi nasturii. Nu s-a bucurat de cronici, nici în epoca sa, oare de ce? Pentru că era evreu?
6. “Ion” a lui Liviu Rebreanu, “Chira Chiralina” a regretatului Panait Istrati, nuvelele uitate ale lui Ion Călugăru -comparabile cu ale lui Calvino – nu sunt opere de “ieşit în lume”? Dar cine să le promoveze?
7. Domnul Mihăieş vorbeşte despre autori de nişă. Dar ei au reuşit pe cont propriu. Prima carte a lui Filip Florian a zăcut mai multe luni la “Humanitas”. Acum este tradusă în mai multe limbi. Cine e de vină?
7. Cătălin Dorian Florescu, timişoreanul domniei sale, reuşeşte să trăiască în Elveţia doar din scris. În România, cărţile lui nu sunt recenzate de Măriile Lor, prea cucernicele feţe din protipendada comentatorilor de carte.
8. Critica a devenit agenţia de publicitate a grupului. Criticii nici nu mai citesc, decât se aud pe sine în tomuri de scrieri fără rost.
Şi mute ar mai fi de spus…