Ne-am mutat în casă nouă: www.bookiseala.ro

Pentru că cititorul are nevoie să fie primit într-o casă de cuvinte mult mai spaţioasă, cu verandă spre marea literatură şi cu grădină în care să poată creşte lăstarii noii culturi, vă invităm să fiţi oaspeţii noştri pe:

www.bookiseala.ro

“Mormintele din Atuan”- carte despre iubire, vrajă şi putere

Mormintele din Atuan
Ursula K. Le Guin
Traducere de Raluca Paşcău şi Diana Groza
Categoria: Beletristica pt. copii
Preţ: 31,00 lei
Editura Alexandria
Apariţie: 2008
Cititorilor de fantasy. Editura Alexandria le oferă o nouă poveste intitulată cam sumbru “Mormintele din Atuan”, dar plină de aventură. Deasupra răului ce pare copleşitor, Ursula K. Le Guin dă viaţă unui personaj carismatic. Tenar, o fetiţă de şase ani, trăieşte într-o colibă. Cartea e a doua dintr-o serie, dar îţi dai seama despre prima fără mare efort în timpul lecturii, dacă nu ai citit-o.

Scriitura e plină de descrieri şi de miez epic. “În valea adâncă, la asfinţit, merii dădeau să înflorească. Ici colo, printre crengile umbrite, se deschisese, înainte să-i vină timpul, câte o floare albă sau rozalie şi se ridica precum o stea ce abia pâlpâie. Printre straturile livezii, în iarba nouă, deasă şi umedă, fetiţa fugea de dragul de a fugi. Auzindu-se strigată, nu veni deîndată, ci se învârti îndelung înainte de a-şi întoarce chipul spre casă. Mama, aşteptând, cu lumina focului în spate, privi mica făptură ce fugea şi plutea ca un puf de scaiete suflat peste iarba de sub copaci”, aşa descrie Le Guin începutul acţiunii. Este luată şi dusă într-un castel dărăpănat unde, acoperită treptat de întuneric. devine, prin reîncarnare, Mare Preoteasă Renăscută a catacombelor din Atuan şi Mare Preoteasă a Celor Nenumiţi cu titulatura Cea Devorată. Creşte aici fără să ştie altceva decât ritualurile dintre lespezile de piatră, întunericul din labirinturile adâncurilor însoţindu-i paşii, până într-o zi când un vrăjitor din Ţinuturile Interioare ajunge în acel loc. Până la venirea lui, copila nu ştia nimic despre ce vrea lumea de la ea. Ignorată, sfidată, privită cu invidie de către preotese, de teamă să nu le fie concurente, ea caută să elucideze singură misterele. Eoina a început să desluşească singură secretele templului, explorând labirintul de sub templu, loc în care nu se putea pătrunde cu vreo făclie, pentru a nu întârâta spiritele beznei. Târziu a aflat că are drept de viaţă şi de moarte asupra prizonierilor trimişi aici pentru a fi pedepsiţi – aflase, de fapt, ca avea responsabilităţi incredibil de mari şi pentru care nu fusese pregătită. Pe noi cititorii, eroina începe să ne obişnuiască cu felul ei de a fi. Până într-o zi, când apare Şoimanul, un vrăjitor mare şi puternic, care cade prins în capcana labirintului. Evident că autoarea nu-l lasă pe captiv pradă disperării. Copila trece printr-o criză de conştiinţă, aici e slăbiciunea textului, că nu înţelegem cum ea Marea Preoteasă a mormintelor se lasă sedusă de firmanul Şoimanului şi-l eliberează. Mai mult, fuge împreună cu el.traducerea pe alocuri şchioapă ne face să ne împiedicăm, nu rău, dar destul cât să ne zgâriem urechea.
Evident, pentru ca marele vrajitor nu putea pieri într-o temniţă întunecată. Eroina noastră trece printr-un soi de criza de conştiinţă – pe care autoarea nu ne-o explică foarte convingător – şi-l eliberează pe Şoiman. Mai mult, fuge împreuna cu el, lasînd balta templul si responsabilităţile, dorindu-şi o existenţă obscură şi fără griji. Cartea are şi o cheie: învaţă să ai putere, dar fă diferenţa dintre adevăr şi minciună şi astfel, prin iubire, te vei elibera.

“Opiniile unui clovn” – luciditatea omului ce nu are ce pierde

Opiniile unui clovn
Heinrich Böll
POLIROM
Număr de pagini: 344
Preţ: 24.95 RON
Anul apariţiei: 2007

Operele mari ale umanităţii sunt cele care nu au ancore în timp. Proaspete, pline de miez, asezonate cu adevăruri naturale, pot fi consumate de orice generaţie. Heinrich Böll a reuşit prin “Opiniile unui clovn” să se elibereze din “O tempora, o mores!”. Prin descrierea vieţii lui Hans Schnier, de fapt o romanească apologie a unei ratări, maestrul german al scrisului, printr-o sinceritate debordantă, dă o smetie cu mănuşa de mătase unei lumi a banilor, a intereselor politice şi a prejudecăţilor legate de infailibilitatea familiilor de condiţie.

Romanul pare a fi o hologramă. Scris în urmă cu o jumătate de secol este de o debordantă actualitate. Din orice unghi găseşti realitatea. Printr-o tainică şi fină convexitate, epicentrul povestirii triste a unui clovn ieşit din pâine respinge cutumule sociale din jur: producerea banilor, importanţa şcolii şi nevoia de profesionalism.
Povestea lui Hans Schiner este a unui om trist. Părăsit de cuncubina sa, rămas fără contracte, uitat de familie, ne învaţă ce mare preţ are o marcă, adică jumătate de euro. Printr-o scriitură simplă, directă şi acroşantă, Böll ne provoacă să gustăm acea melancolie profundă, sinceritatea debordantă şi ironia cea mai grosolană, a unui personaj care supravieţuieşte, indiferent de CDU sau SPD (cele două partide mari ale Germaniei) şi în afara canoanelor bisericii catolice. Clovnul pare a avea ce nu au ceilalţi: timp, suflet şi răbdare. “Eram mort de oboseală, aveam dureri de stomac şi de cap şi stam atât de încordat în spatele fotoliului, încât genunchiul începuse să mă doară şi mai tare. În spatele pleoapelor închise îmi puteam vedea faţa, aşa cum o cunoşteam din oglinda miilor de ore de antrenament, cu desăvârşire imobilă, machiată cu o vopsea albă ca zăpada, nu mi se mişcau nici măcar genele sau sprâncenele, ci doar ochii, pe care-i roteam încet încolo şi-ncoace ca un iepure fricos, pentru a crea efectul ăla numit de critici ca Genneholm<>”, aşa descrie mai mereu prezenţa sa în erzaţul întâmplărilor ce se ciocnesc de el, fără să vrea.
Greutatea romanului constă în forţa determinantă a eroului principal de a o ierta pe Marie, de a judeca lumea ipocrită, plină de falsuri, angoase şi trăiri cenzurate, cu ochiul şi mintea lucidă a unui om care nu are ce pierde. El e un storcător de platitudini şi de efemeride pe care le pisează şi scoate din ele esenţa pură. Peste câţiva ani, fără să-l cunoască pe autorul german, Marin Preda avea să se remarce prin maxima profundă:”Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”
Finalul cărţii “Opiniile unui clovn” este apoteotic. Tatăl, un om avut, refuză să-l ajute financiar. Părăsit de prieteni şi de familie, fără un sfanţ în buzunar, în finalul poveştii s-a dus cu “perna sub braţul stâng, cu chitara sub cel drept, spre gară”. Abia pe drum şi-a dat seama că e vremea care în mod obişnuit se numeşte a nebunilor. “Uitasem că e carnaval”, spune el în final: “Am început să cânt “Sărmanul papă Ioan”. Nimeni nu-mi dădu nicio atenţie şi nici asta nu era bine; dar după una, două sau trei ore vor începe totuşi să mă observe. Am tremurat de spaimă când prima monedă căzu în pălărie; era una de zece pfeningi. Atinsese ţigara şi o împinse prea spre margine. Am pus-o din nou aşa cum trebuia şi am cântat mai departe”.
Hans, dacă fi v-a existat vreodată, acum trăieşte prin fiecare din noi, oamenii simpli care nu cădem vasali la cultul banului, nu ne e ruşine să cerem când nu avem, să ardem la foc mic clipele mari. Aici e genialitatea creatorului. Şi de aceea Heinrich Böll e romancierul care s-a ridicat deasupra condiţiei umane.

Prin romanul “Femei”, Charles Bukowski a spus totul despre sex

Titlu: Femei
Categorii: Beletristică şi critică
Editura: Polirom
Autor: Charles Bukowski
An aparitie: 2003
Nr. Pagini: 376
traducător: Florin Şlapac
Preţ: 22,3 de lei

Romanul “Femei”, scris în 1978 şi apărut în 2003 la Editura Polirom, nu este un volum pentru cititorii aplecaţi spre pudibonderie şi conservatorism. Iubitorii operelor lui Henry Miller, Philip Roth, William Burroughs, Martin Amis găsesc în cartea controversatului scriior american o altfel de vulgaritate, brutală, neaoşă, izbitoare şi plină de sexualism efervescent. Personajul principal al romanului, Henry Chinaski, un alter-ego al autorului, este un fost poştaş, mare amator de curse de cai, băutură şi femei. El îşi trăieşte existenţa în suburbiile Los Angeles-ului, scriind poezii despre sexul frumos. Altfel decât majoritatea. Invitat în diferite locuri ale Americii, pentru lecturi în faţa publicului, Chinaski urcă pe scenă doar băut, făcând audienţa să cadă în şoc auditiv, la citirea fără perdea a strofelelor despre femei. Mai mult, reuşeste ca în fiecare oraş, unde îşi recită poeziile, să atragă în patul lui câte-o fetişcană. Trăind o viaţă tumultoasă, plină de băutură, droguri şi femei, Chinaski se îndragoşteşte de Lydia, o damă plină de personalitate, gelozie şi brutalitate.
Relaţia lor, una de “du-te-vino”, se consumă prin seri pline de iubire, erotism şi sex, dar şi prin certuri brutale şi despărţiri frecvente. “M-am întins pe spate. Mă simţeam foarte bine. Uşa s-a trântit de perete şi Lydia a năvălit în cameră. Stătea acolo gâfâind. Sticla era pe măsuţa de cafea. A văzut-o şi a înfăşcat-o. A, sărit şi am apucat-o de mână. Când eu eram beat şi Lydia era nebună, aveam parcă forţe egale”, aşa descrie Bukowski o scenă de romantism.
În fond, Chinaski nu caută decât puţină căldură umană, puţină căldură fizică pentru că poartă în el teama de singurătate. Şi aşa, Chinaski reuşeşte să se agaţe de orice femeie care îi apare în cale. Dee Dee, o evreica de 40 de ani, stilată, sofisticată mare amatoare de marijuana, Mindy, o tânăra new-york-eză, Hilda şi Gertrude, două tinere nemţoaice hipiote.
“Femeia”, este un roman misogin, poate chiar prea cinic la adresa femeilor. O scriere plină de erotism, în stiulul caracteristic al autorului.

Romanul nu poate fi încadrat într-o anume categorie, dar este recomandat amatorilor de lectura erotică. Scriitorii români, care chinuie tastele cu pasaje zic ei excitante, trebuie să-l citească mai întâi pe Bukowki şi apoi să se întrebe dacă în literatura erotică mai e ceva de spus, în plus.

Născut în 1920 în Andernach, Germania, din tată american şi mamă nemţoaică, Charles, la doar trei ani, emigrează în Statele Unite ale Americii, împreună cu familia. Prima sa povestire a apărut în 1944 în revista “Story”, iar din 1955 a început să publice poezii. Întâiul volum de proză i-a apărut în 1962. După “Toate găoazele din lume şi a mea”, la aproape şapte ani după recidivează cu “Notele unui porc bătrân”. “Erecţii, ejaculări, exhibiţionisme şi în general poveşti despre nebunia obişnuită” a văzut lumina tiparului în 1972. A scris 32 de volume de poezie, cinci volume de povestiri şi patru romane. Moare în martie 1994 în California, de leucemie.

“Detectiv fără voie”, o carte despre apărare prin râs

Detectiv fara voie
George Arion
Colectia: Premium
Categoria: Roman poliţist
Preţ: 59 de lei
Când într-o librărie ţi se prinde de mână “Detectiv fără voie” să nu cazi în capcană. Cartea lui George Arion, un jurnal poliţist, nu are nimic în comun cu ecranizarea fimului cu acelaşi nume al regizorului Les Mayfield, de pe ProTV. Dacă în serialul de comedie, Miles Logan (Martin Lawrence) este un hoţ de bijuterii urmărit de ghinion, Andrei Mladin, personajul lui Arion, un ziarist de la “Flacăra”, prins într-o serie de întâmplări ciudate. Fiind un adevărat ziarist de investigaţie, dejoaca planurile de răzbunare ţesute împotriva sa de către un individ pe care l-a demascat într-una din anchetele sale. Fără să ţină seama de consecinţe, anchetează filiere de droguri, demasca afaceri corupte, elucidează crime, investigheaza răpiri de persoane, mereu cu zâmbetul pe buze. Întotdeauna e pregătit să facă haz de necaz. Arma sa secretă, râsul, dejoacă toate planurile criminale ale adversarilor.

Eroul lui Arion este pasionat de muzică, baschet, dar şi de romanele poliţiste, pe care le devoră. Acţiunea cărţii începe, cum altfel, decât printr-o lovitură în cap dată unui profesor durduliu care, când se trezeşte devine un alt om.

Personajul este plimbat prin zeci de locuri din ţară. De multe ori e însoţit de motanul său Mecena. Cartea, destul de voluminoasă a lui George Arion, te prinde. Are şi o cheie. Morala celor fără de putere. Riposta prin râs.
Fără să fie Agatha Christi sau Rodica Ojog-Braşoveanu, George Arion incită şi la a doua ediţie. El a mai scris: “Atac în bibliotecă”, 1983, “Profesionistul”,”Ţintă în mişcare”, 1985, “Trucaj”, 1986, ” Pe ce picior dansa’i?”,1990″,”Crimele din Barintown”,” Nesfârşita zi de ieri”, ” Cameleonul”, ” Anchetele unui detectiv singur”
” Necuratul din Colga”.

Teatrele nu mai au voie să ortografieze numele lui Eugen Ionescu în limba română

În anul centenarului lui Eugen Ionescu, care s-a născut în noiembrie 1909, la Slatina, teatrele româneşti nu au voie să scrie pe afiş sau să spună în turneele din străinătate că el este de origine română. Fiica dramaturgului, Marie-France Ionesco, interzice recunoaştea tatălui ei drept autor de origine română, precum şi sărbătorirea centenarului în ţara în care s-a născut cel mai mare dramaturg al teatrului absurdului. Mai mult, Marie-France pretinde ca numele tatălui ei să fie ortografiat pe afişe şi în caietele program în limba franceză, Eugène Ionesco, şi în niciun caz în limba română.

În contractele pentru drept de autor pe care le semnează cu teatrele din România, Marie-France pretinde să nu se facă niciun fel de referire la centenar, la Eugen Ionescu ca autor de origine română, „ceea ce nu este din moment ce piesele sale sunt scrise în franceză şi traduse în română”, susţine fiica dramaturgului. Ionescu
„Marie-France mi-a spus la telefon: «M-am săturat ca tatălui meu să-i fie atârnată ca o tinichea originea română»”, a povestit, pentru EVZ, Dorina Lazăr, directorul Teatrului Odeon.
Cum comentaţi?

“Bătrânul şi marea”, o carte captivantă

Bătrânul şi marea
Ernest Hemingway
Editura Polirom
PRET: 34.95 RON
ANUL APARITIEI: 2007
NUMAR PAGINI: 176
Cartea “Bătrânul şi marea” a lui Ernest Hamingway, la fel ca şi “Maestrul şi Margareta” a lui Mihail Bulgakov, am interpretat-o altfel la maturitate decât la vârsta adolescenţei. Aşa mi s-a întâmplat şi cu “Ana Karenina“. Cărţile mari ale umanităţii sunt cele pe care orice vârstă le savurează şi le dă interpretări noi.

Când eram copil, trăiam aventura cu sufletul la gură, alături de Manolin, băieţaşul care-l însoţea pe bătrânul pescar cubanez, Santiago, pe mare. Nu prea băgam în seamă învăţăturile înţeleptului. Şi eram tare necăjit când părinţii copilului nu l-au mai lăsat în larg. Ei căutau pentru viitorul pescar deprinderi rapide în mânuitul vâslelor şi mai ales a undiţelor. Dar Santiago nu prindea nimic. Şi mi-am consumat întristarea alături de puşti.

La maturitate am priceput altfel plecarea solitară a bătrânului în căutarea peştelui cel mare. Am remarcat nu numai dorinţa sa de a ieşi din sărăcie. Ci mult mai mult. Singurătatea apostolică a unuia care nu mai are cui să-i împărtăşească experienţele sale de viaţă. Pentru cei care nu au citit capodopera lui Hamingway, amintesc momentul în care bătrânul a pândit fluxul pentru a pleca din nou. De data asta singur. Timpul trecea, iar gândurile i se întunecau. La un moment dat, liniştea necuprinsă a mării se tulburase de trasul plutei în adâncuri. “Trebuie se fie un peşte mare pentru că trage de funie şi duce barca în larg”, şi-a zis Santiago, dintr-o dată fericit.
Există şi două filme animate:


Bătrânul şi-a închipuit deja că având o pradă de asemenea mărime s-a făcut bogat. Problema era cum să-l aducă la suprafaţă şi să-l omoare. Micul mare gigant conducea ostilităţile. Fiind în mediul său părea mai puternic. Dar bătrânul nu s-a dat bătut. Două zile şi trei nopţi s-a luptat cu vieţuitoarea acvatică. Aici e momentul culminant, atât de bine ilustrat de pesiagistul şi aventurierul de geniu care a fost Hamingway. Va birui sau va fi tras în adâncuri? Care dintre cei doi, omul sau fiinţa acvatică, va triumfa unul asupra celuilalt? Iată suspansul. Peştele era prins. Deci teoretic Santiago avea un avantaj. Mai trebuia să-l aducă la suprafaţă şi să-l omoare. Dar peştele scapă mereu în adâncul în­tunecos, având la celălalt capăt al firului barca şi cu bătrânul în ea. Pericolul era din ce în ce mai mare. Bătrânului îi sângerau mâinile şi umărul, buzele-i erau crăpate, îi era foame şi frig. Proviziile erau pe terminate, iar peştele îl trăgea tot mai în larg. În cele din urmă, prada oboseşte prima. Astfel, s-a ridicat la suprafaţa apei. O clipă de uimire i-a fost posibilă bătrânului. L-a văzut. Era un peşte-spadă, mai mare decât barca lui. Rapid, i-a străpuns inima, dar nu putea fi urcat în barcă. Aşa că l-a târât în apă. Bucuria valorii sale în bani era nemărginită. Bătrânul a uitat de dureri, sângerări şi de foame. A pus velele pentru a ajunge mai rapid la ţărm. Dar cum pe mare ca şi în viaţă primejdiile apar când ţi-e lumea mai dragă, atacul rechinilor l-a pus la grea încercare. Nu unul, ci vreo trei ca nişte monştrii marini. Atacau, se repliau. Bătrânul biruise câţiva, dar din adâncuri apăreau alţii. Lupta sa a continuat până aproape de ţărm, timp în care rechinii rupeau hălci întregi din prada sa. Când a ajuns istovit în port, din captura sa nu mai rămăsese decât capul.
Bătrânul s-a întors la rânduielile sale din colibă, mai singur, mai disperat, mai sărac.
Scriind această minunată povestire, Hemingway s-a mărturisit pe tine într-o alegorie cu mai multe semnificaţii. Eu am prins doar două: neîmpăcarea geniului cu mercantilismul lumii care nu-l înţelege şi pilda creştină că în cer nu iei nimic cu tine. Marea cunoaşterii, cea din Biblie, şi-a găsit o interpretare de mare profunzime în opera de la sfârşitul vieţii autorului american refugiat în Cuba.
“Bătrânul şi marea” este o carte mare. Merită dacă nu devorată, măcar citită. Santiago e în fiecare dintre noi, fie că ne dăm cu Bantley-uri, fie că de abia avem ce pune pe masă. Aici a biruit Hamingway.
Pe urmele paşilor lui Hamingway
Finca Vigía (trad. Ferma de băgat în seamă) este locul dintr-un golf cubanez unde s-a refugiat Ernest Hamingway în 1939 şi unde a creat cele mai valoroase opere ale sale (vezi foto). Simpatiile sale revoluţionare erau cunoscute. Acum, când guvernul lui Castro a reabilitat aşezământul, mulţi turişti pot exclama, la fel ca şi Marquez: “Simt zgomotul pantofilor săi mari de mort”.
Ernest Hamingway s-a aşezat în comunitatea aflată la 20 de km de Havana, înainte de cel de-al doilea război mondial, şi s-a pus riguros pe scris: “Pentru cine bat clopotele”, “A Moveable Feast”, “Dincolo de râu şi între copaci” şi “Bătrânul şi marea”, pentru care a luat premiul Nobel în 1954. Povestea, la fel ca multe altele, are la bază o întâmplare reală despre care Hemingway a scris în 1936 în revista Esquire. Articolul se numea “Pe apele albastre – Scrisoare de pe Gulf Stream” şi istorisea despre viaţa unui batrân pescar a cărui pradă fusese devorată de rechini, insă el a supravieţuit. Nu este locul în care el s-a sinucis, ci doar aşezământul în care şi-a început vasalitatea faţă de depresia pe care o purta aevea în el.

Ciudăţenii de după moarte. Michael Jackson pare să fi vrut să fie plastinat

O vorbă românească spune: “despre morţi numai de bine”. Prin moartea starului pop, Michael Jackson, o lume de fani este în doliu. În timpul vieţii a fost acuzat de molestări ale minorilor, de pedofilie, de evaziuni fiscale, de faraonism când a construit domeniul său din Neverland. Acum, după dispariţia unuia dintre cei mai mari cântăreţi ai lumii ar trebui ca lumea să vorbească despre geniala sa carieră, despre operele sale nemuritoare şi despre ce a însemnat în istoria muzicii pop.

Cântăreţul american ntenţiona, înainte de moarte, conform unor ştiri de presă, să îşi doneze corpul pentru a fi îmbălsămat şi “plastinat” de către Gunther von Hagens, organizatorul expoziţiei mondiale Body Worlds.
Controversatul savant a declarat că el poate să îi ofere starului muzicii pop “darul imortalităţii”. Gunther von Hagens este inventatorul tehnicii numite “plastinare”, prin care conservă ţesuturile biologice.
Starul american a fost supus, în timpul vieţii, mai multor intervenţii chirurgicale de plastie. Unii spuneau că ar fi avut cancer de piele. Acum, se pare, că şi după moarte, nu va coborî în mormânt precum Elvis Presley, ci va fi venerat într-un muzeu. Ciudat, nu va avea un loc de veci. Încă o ciudăţenie a starului.
Michael a scris trei cărţi, dintre care cele mai importante fiind “Moonwalk”(autobiografie) si “Dansând visul”(poeme si reflecţii). Stilul în care au fost scrise, cât şi şocanta sinceritate a autorului le recomandă spre lectură atât fanilor cât şi celorlalţi interesaţi de viaţa, trăirile şi sentimentele starului. Prin cartea de memorii, cântăreţul a încercat să rupă bariera tăcerii care înconjura viaţa sa privată. A evocat copilăria sa când dură, când veselă, evoluţia trupei Jackson Five, problemele sale de familie, inspiraţia de moment, dar şi culisele scenei sale. De asemenea, în paginile cărţii, a vorbit în termeni elogioşi despre partenerii săi de show-business, Diana Ross, Paul McCartney, Fred Astaire şi Marlon Brando şi despre decizia sa de a face operaţie estetică. Volumul este ilustrat cu poze de familie.
Michael a excelat şi pe scenă, precum în viaţă. Comportamentul său obsesiv compulsiv l-a evidenţiat ca pe o mare personalitate a lumii.

Când nu se ridică la cer, Loredana Groza scrie “SEXTING”

Loredana Gro(a)za a surprins mereu. Prin stilurile muzicale abordate de-a lungul timpului, s-a impus pe scena muzicala românească, chiar şi atunci când noile valuri de trupe sau interpereţi au apărut ca şi ciupercile după ploaie. Nu este vocea de aur a României, e o divă ca oricare alta cu ţâfnele şi ipocriziile ei. Luând modelul occidental, Loredana s-a apucat de scris sau mă rog i s-a spus că dă bine să-şi găsească un scrib mai cu talent. De data asta se remarcă nu prin muzică sau printr-un nou stil vestimentar, ci prin memorialistică.
Eu nu aş numi-o chiar literatură. Nu ştiu cât succes va avea, (am încercat cu greu să pătrund printre iţele şi intrigile lumii ei), dar datorită notorietăţii este posibil ca SEXTING să ajungă o carte vândută. Păi dacă vinde Madonna milioane de exemplare, de ce n-ar vinde şi Loredana?
Am văzut în repetate rânduri, că dacă o persoană publică îşi pune semnătura pe o carte, succesul este garantat.
SEXTING este o carte pentru adolescenţi, o carte despre modă, sex, întâmplări din spatele scenei, despre bărbaţi, despre dragoste, despre mondenităţi, într-o ciorbă epică de nu te ridici de la citit decât fie năucit, fie fascinat. Oricum nu sunt în target, cum ar spune publicitarii ei. Greu mi-a fost să înţeleg ce a vrut diva prin titlu. Cică s-a gândit, conform declaraţiilor producătorilor ei de la Best Music, la sex şi şi la “tising” (reclamă în aşteptare). Mă rog, noi ştiam altceva. Sexting este un mesaj sexual explicit. Dar titlul cărţii putea să fie “Bikini-mode” sau “oralfagia”, totuna. Cartea este scoasă la Editura Coreus

despre care nimeni nu a auzit. Cică de mâine se poate comanda online sau de la toţi distribuitorii din ţară. Dacă nu o găsiţi, măcar aveţi unde înjura. Pe www.coreuspublishing.com.`
Numai când am auzit cum îşi îmbie cititoarele, m-a luat cu fiori, dar luasem deja cartea, bleah! “Hello! Sunt Lori si o sa va povestesc despre toale, pantofi, parfumuri, cercei, sclipici, genţi, farduri, rujuri, da, da, da de toate fleacurile ăstea care ne fac fericite, pentru că, recunosc, eu una sunt dependentă de toate astea şi încă multe altele… şi nu de ieri de azi”,, aşa îşi îmbie Loredana posibilele cititoare. Zi+le, Loredana!

Pentru că în lingvistică a atins apogeul, Matei Călinescu a plecat să compare limbile zeilor

Născut în 1934 în Bucureşti, într-o familie de boieri, Matei Călinescu a avut numai probleme în epoca de dictaturii proletariatului. Provenea direct din nobila familie a patriotului român Dimitrie Bolintineanu şi din cea a boierului oltean Ştefan Vulcănescu. „Originea nesănătoasă” l-a marcat în anii şcolii, Călinescu făcând liceul la Bucureşti, perioadă din care datează şi începuturile prieteniei sale cu Ion Vianu. În 1958, la un an după ce şi-a obţinut diploma în limbă engleză la Universitatea din Bucureşti, debuta publicistic în „Gazeta literară”, ulterior impunându-se la „Viaţa românească” drept cronicar şi eseist. Din 1960 a devenit asistent, apoi lector al lui Tudor Vianu la catedra de literatură universală şi comparată a Facultăţii de Litere.

A scris o lucrare remarcabilă şi de referinţă în 1964: „Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu. Semnificaţii şi direcţii ale etosului eminescian”. Un an mai târziu a venit rândul “Aspectelor literare”, urmate, în 1967, de “Eseuri critice”, apoi de încă o rundă de eseuri. A acoperit şi clasicismul european, şi “Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă”. “Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” a fost ultima carte publicată în România. Beneficiind de o bursă Fulbright, a părăsit ţara în anul 1973, cu ajutorul şi la recomandarea lui Tudor Vianu. Contribuise decisiv la impunerea ca poet a lui Nichita Stănescu prin articolele scrise în “Gazeta literară”. Devenit profesor la Indiana University, unde s-a integrat rapid în universul cunoaşterii lingvistice, mai ales datorită învăţăturii dobândite de la ilustrul său coleg şi profesor, a condus catedra de literatură comparată. A scris lucrări de mare erudiţie, apreciate în toată lumea. În “Five Faces of Modernity” dezvolta o teorie personală privind postmodernismul. În 1988, îşi desăvârşeşte opera legată de postmodernism, împreună cu un alt teoretician foarte cunoscut, D.W. Fokkema, în “Exploring Postmodernism”. Ultimii ani de viaţă i-au adus şi recunoaşterea în ţara natală. Datorită lui Silviu Lupescu au apărut mai mult de cinci volume, semnate de Matei Călinescu (vezi mai jos).
Matei Călinescu a studiat profund viaţa şi opera lui Eugen Ionescu. În monografia “Eugene Ionesco: teme identitare şi existenţiale”, care nu a apărut niciodată, a remarcat conştiinţa identităţii culturale a dramaturgului, pe care acesta o dosea. Cartea nu a fost scrisă dintr-odată. A existat întâi o variantă (cu un mai redus număr de pagini) concepută pentru colecţia “Les Roumains de Paris” şi tradusă în franceză de Simona Modreanu, axată aproape exclusiv pe problema conştiinţei identităţii culturale a lui Eugen Ionescu. A fost o monografie pentru colecţia “Les Roumains de Paris”, cu caracter de dossier impecabil alcătuită. Ea are ceva din seriozitatea, profesionalismul şi eleganţa filmelor documentare realizate de BBC.
În 1990, spera la reîntoarcerea Regelui Mihai pe tron. A fost şocat de mineriade. Legătura cu România nu s-a dizolvat însă peste ocean, eseistul recunoscându-i Martei Petreu că, „în măsura în care identitatea e determinată lingvistic, n-am încetat niciodată să fiu român, chiar şi atunci când mi s-a părut că a fi român e o ruşine şi o pedeapsă, chiar şi atunci când am detestat nu numai comunismul românesc, atât de grotesc şi de primitiv, dar şi România ca atare, «România eternă», periferia periferiilor, blestemată geografic şi istoric să fie mereu la margine”.

Până la pensionare, a rămas profesor de literatură comparată şi studii vest-europene la Universitatea din Bloomington, fiind şef de departament între 1996 şi 1998. Până în 1994, la prima revenire în ţară, a avut o activitate academică foarte bogată în străinătate: pe lângă postul de la Universitatea din Bloomington, a mai fost codirector al Conferinţei Internaţionale „Persuasion et violence” din Geneva (1980), membru al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, visiting profesor la Universitatea din Chicago în 1988, bursier al National Endowment for the Humanities (1991) şi al Centrului Woodrow Wilson din Washington, alături de Vladimir Tismăneanu.

Revenit în ţară în 2003, după moartea fiului său, care i-a inspirat volumul „Portretul lui M”, Călinescu a petrecut tot mai mult timp în România. Autorul spunea după lansarea cărţii: “Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În acele zile n-am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urma să se risipească inevitabil în târziul ceţos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, inseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum continua să fie pentru mine, un dar.”
Într-un interviu acordat lui Ovidiu Şimonca în 2005, eseistul spunea că nu îi e teamă de moarte şi crede în miracolul vieţii. „Pe coperta volumului «Tu: elegii şi invenţii» am pus aceste versuri: «Zădărnicia miracolului vieţii este ea însăşi un miracol / Ea ne dă cel mai profund motiv de a trăi»”, declara Călinescu la 71 de ani.